Despre vieti moarte si morti vii

Murisem desi traiam. Cumva nu reuseam sa ma despart de viata mea moarta, si-mi tiram pasii prin ceata neimplinirilor venite oarecum firesc. Intr-un final am spus adio, atunci cind am gasit un pintec capabil sa ma nasca. Nici vie, nici moarta - cele mai sigure amintiri. Din cind in cind furam cite o privire in viata ce urma. Am stiut ca nu va fi nici ea mai vie, asa ca nenascuta inca, asteptam moartea, pe care mi-o doream constienta. Pentru ca stiam ca urma sa gasesc un alt pintec, si sa incep o alta viata. Asteptam moartea vie, in speranta aterizarii intr-o alta viata. Nemoarta. De fiecare data imi era mai simplu, pentru ca stiam deja drumurile. As spune ca imi lasasem semne, dar nu m-ati crede. As fi vrut sa aleg ce plimb cu mine dincolo, inainte si inapoi. Dar nu puteam, ca pintecele imi stergea amintirile si imi desena radacini goale. Ce-i drept, noi. 

Traiesc inca vieti moarte si astept mortile vii. Pentru ca sint o cautatoare, nu o gasitoare. Mai constienta de fiecare moarte, mai avida de fiecare viata. Fara sa tin nimic pentru mine, fara sa dau nimic inapoi, sita de amintiri, filtru de nevoi, goala, asa cum ar trebui sa fiu, ca sa-mi incep vietile vii.